N-am fost niciodată la Roma, orașul, deci nici pe Olimpico. Întotdeauna mi-am spus că o voi face atunci când mă voi putea bucura de ea, de istoria ei, în timpul meu. În felul meu. Ultimele vești dinspre Capitală mă îndeamnă totuși la o repliere. Nu, nu va dispărea Colosseumul ori Fontana di Trevi, ele vor fi acolo și peste zece ani. E vorba despre fotbal, fotbalul mare. Și despre un jucător asemenea.
„Popolo giallo-rosso, in piedi. Esce Il Capitano!”. Vocea crainicului Carlo Zampa e amplificată de acustica de pe Olimpico. E momentul în care Totti a fost schimbat, e momentul în care cei 70.000 de suporteri chiar se ridică de pe scaune și își însoțesc căpitanul către banca de rezerve cu ropote de aplauze. Ce-or gândi oamenii ăia, ce i-o mâna în acest gest de respect și recunoștință eternă? Dar el, Totti, Francesco Totti, ce-o simți? Ce sentiment l-o încerca? Pe vremea când bătea mingea la Fortitudo, prima sa echipă, visa să ajungă la Lodigiani, un soi de rampă de lansare pentru fotbalul profesionist. De la Lodigiani le-a refuzat pe Lazio și Milan, alegând AS Roma. În 1989 a intrat pentru prima oară la Trigoria. Și n-a mai părăsit-o niciodată. Acolo, pe Olimpico, lucrurile astea contează. Și nu se uită niciodată!
Încet-încet, Regele își pregătește totuși ieșirea din scenă. De aici și graba mea. Prefer oricând un bilet low-cost la Roma, decât un fotbal low-cost de la LPF. Atunci nu știu dacă aș mai putea scrie „Popor microbist, în picioare! A IEȘIT Regele!”. Ar fi prea greu! Și oricum ar suna mai bine în italiană!
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER